Trofeul este din aur și rămâne într-o vitrină la Madrid.Messi este din istorie și rămâne în inimile Argentinei
Argentina a pierdut o Cupă Mondială. Dar există înfrângeri care nu seamănă cu înfrângerile. Există înfrângeri care se ridică în picioare și pleacă de pe stadion cu fruntea mai sus decât mulți învingători.
O sută șase minute au fost de neclintit. O sută șase minute în care o țară întreagă a respirat prin mănușile lui Emiliano Martínez și prin ultimele sprinturi ale lui Lionel Messi. Golul a venit târziu, aproape când timpul își pierduse răbdarea. Atunci s-a rupt visul. Dar nu și demnitatea.
Argentina nu este o țară bogată. Își poartă crizele economice ca pe niște cicatrice. Sunt oameni care își numără peso cu peso, familii care își măsoară speranța de la un salariu la altul, tineri care încă își caută locul într-o economie fragilă. Și totuși, când mingea începe să se rostogolească, din cartierele Buenos Airesului până în ultimul sat din Patagonia, milioane de oameni uită de inflație, de șomaj și de grija zilei de mâine.
Pentru că există o bogăție care nu se măsoară în PIB.
Se măsoară în lacrimile unui stadion.
Se măsoară în cântecele care nu încetează nici după fluierul final.
Se măsoară în faptul că, atunci când lumea întreagă îți spune că ai pierdut, tu pleci acasă cu Lionel Messi.
Trofeul este din aur. Messi este din istorie.
Cupa poate rămâne într-o vitrină la Madrid. Messi rămâne în inimile Argentinei.
Și există lucruri pe care niciun arbitru, niciun gol din minutul 106 și nicio medalie nu le poate lua.
Pentru că trofeele schimbă vitrinele.
Legendele schimbă popoarele.