Când diplomații vorbesc, serviciile ascultă, iar fabricile de armament se pregătesc
Dona Tudor
În lume nu se anunță cutremurul. El doar se simte.
În aceste zile, acul seismografului geopolitic nu mai tremură într-un singur punct.
Se mișcă la Moscova, în Strâmtoarea Ormuz, la Mecca, la Damasc, la Londra, în Danemarca, la Beijing și în Taiwan.
Și, mai ales, se mișcă simultan în trei lumi care preferă, de regulă, să nu fie văzute împreună: serviciile de informații, diplomația și armatele.
Pe 25 august, directorul CIA, John Ratcliffe, a ajuns la Moscova pentru discuții cu reprezentanți ai serviciilor ruse.
Nu s-a întâlnit cu Vladimir Putin, dar Kremlinul a confirmat că președintele rus a fost informat asupra contactelor.
Kievul fusese anunțat, iar Ucraina a fost rugată să limiteze atacurile asupra Moscovei și nordului Rusiei cât timp delegația americană se afla acolo. Ratcliffe venise prin Riga, unde avionul militar american ajunsese din zona Washingtonului.
Motivul escalei în Letonia nu a fost făcut public.
În geopolitică, însă, tăcerea nu înseamnă absența informației. Uneori este chiar informația.
În aceeași Moscovă, aproape în aceeași fereastră de timp, a ajuns și un alt fel de emisar.
Arhiepiscopul Paul Richard Gallagher, secretarul Sfântului Scaun pentru Relațiile cu Statele, s-a întâlnit pe 25 august cu ministrul rus de externe Serghei Lavrov. A fost prima întâlnire față în față, la acest nivel, dintre diplomația Vaticanului și cea rusă în ultimii cinci ani.
Arhiepiscopul Gallagher a cerut încheierea războiului și a oferit sprijin diplomatic, umanitar și un posibil spațiu de dialog. Vizita sa în Rusia se desfășoară între 24 și 28 august și include și Patriarhia Moscovei.
La Moscova, aproape în aceeași zi, au ajuns două feluri de emisari: unul al puterii care lucrează în tăcere și unul al puterii care vorbește despre pace. CIA și Vaticanul.
Între ele, același război.
Mai jos pe hartă, Orientul Mijlociu fierbe.
Iranul și Omanul au reluat negocierile privind administrarea traficului prin Strâmtoarea Ormuz, arteră prin care, înaintea războiului, trecea aproximativ o cincime din petrolul și gazele naturale lichefiate ale lumii.
Pe 25–26 august, cele două state discutau un coridor temporar comun de navigație, inclusiv deminarea traseului, în timp ce Teheranul susținea un regim diferit pentru navele militare.
Nu există încă un acord definitiv; există negocieri, propuneri și presiune economică enormă.
Acolo, distanța dintre pace și război poate fi măsurată și în prețul unui baril.
Dar Golful nu se mișcă numai la Ormuz.
La Mecca, Arabia Saudită, Turcia și Pakistanul au construit o formulă de apărare colectivă care proclamă că atacul asupra unuia este atac asupra tuturor.
Iar pe 25 august Reuters relata că Bangladeshul ia în calcul aderarea la Acordul de la Mecca, la invitați făcută de Arabia Saudită. Dacă această construcție se lărgește, Mecca nu mai este doar locul unei declarații politice, ci poate deveni punctul de plecare al unei noi arhitecturi de securitate musulmane, într-o regiune care multă vreme și-a cumpărat protecția aproape exclusiv din exterior.
Și Siria a devenit nodul în care se întâlnesc aproape toate firele.
Pe 14 august, șeful Mossad, Roman Gofman, a discutat telefonic cu ministrul sirian de externe Asaad al-Shaibani.
Subiectul central: prezența militară a Turciei în Siria, inclusiv armament și drone.
Câteva zile mai târziu, Israelul a bombardat baza aeriană Abu al-Duhur, pe care Siria susține că nu intenționa să o transforme într-o bază turcă.
Pe 23 august, Asaad al-Shaibani și o delegație israeliană condusă de șeful Mossad s-au întâlnit în Iordania, sub mediere americană.
Pe masă s-au aflat oprirea loviturilor israeliene, a operațiunilor de arestare și țintire, reluarea negocierilor pentru un acord de securitate și, semnificativ, reducerea tensiunilor dintre Israel și Turcia pe teritoriul sirian.
Serviciile vorbesc. Avioanele lovesc. După aceea, diplomații se așază la discutii.
Nu este contradicție. Este metoda lumii de astăzi.
În Europa, războiul din Ucraina începe să iasă din geografia Ucrainei nu numai prin arme, ci prin fabrici și tehnologie.
În Danemarca, compania ucraineană Fire Point construiește la Vojens, lângă baza aeriană Skrydstrup, o facilitate pentru producerea de combustibil solid pentru rachete, destinat apărării Ucrainei. Primul pas pentru construirea fabricii a fost făcut în decembrie 2025, iar producția urma să înceapă în 2026. Este una dintre cele mai clare dovezi că industria ucraineană de război începe să capete rădăcini fizice în interiorul unui stat NATO.
În Marea Britanie, pasul este tehnologic. Pe 24 august 2026, la Kiev, premierul Andy Burnham a anunțat că MBDA va furniza Ucrainei informații tehnice clasificate privind componentele britanice ale rachetei de croazieră SCALP/Storm Shadow, astfel încât Ucraina să poată ajunge la asamblarea propriilor rachete cu rază lungă.
Nu este o soluție pentru mâine dimineață; efectele sunt așteptate din 2027. Dar este o schimbare de paradigmă: nu mai livrezi numai arma.
Transferi și cunoașterea necesară pentru a produce arma.
În jurul Germaniei, cooperarea se vede în proiectul european FREYJA, lansat pentru dezvoltarea unui sistem antibalistic european.
Ucraina vrea un prototip în prima jumătate a anului 2027, iar programul reunește dimensiunea politică, guvernamentală și industrială europeană.
Nu mai este doar apărarea Ucrainei.
Este începutul unei reflecții asupra apărării antirachetă a Europei însăși.
În celălalt capăt al lumii, Taiwanul cere un buget special de 210 miliarde de dolari taiwanezi, aproximativ 6,6 miliarde USD, pentru achiziția a circa 210.000 de drone militare în șase ani.
Președintele Lai Ching-te invocă explicit lecțiile războaielor din Ucraina și Orientul Mijlociu.
Iar China nu stă pe loc. Beijingul a anunțat pe 26 august că Xi Jinping va merge între 30 august și 3 septembrie la summitul Organizației de Cooperare de la Shanghai din Kârgâzstan, urmat de o vizită de stat în Egipt — prima sa vizită de acest tip în Egipt din ultimii zece ani.
Asia Centrală și Orientul Mijlociu intră astfel în același itinerar diplomatic chinez.
Acul seismografului se mișcă, așadar, pe aproape toate continentele.
Este de bine?
Da, pentru că se vorbește.
Pentru că mai există telefoane, emisari, servicii care păstrează canalele deschise, intermediari, Vatican, Oman, Pakistan, Washington.
Este de rău?
Da, pentru că diplomația nu merge singură.
În timp ce diplomații caută pacea, serviciile măsoară adversarul, armatele își refac dispozitivele, alianțele se reașază, iar fabricile de armament se pregătesc pentru eventualitatea eșecului negocierilor.
Poate că aceasta este adevărata fotografie a momentului.
Nu trăim încă un singur mare cutremur geopolitic.
Trăim însă într-o lume în care plăcile au început să se atingă.
Și poate că lumea nu se pregătește neapărat pentru un singur mare război.
Se pregătește să nu fie surprinsă de următorul.
Pe hârtia seismografului, linia încă nu se rupe.
Dar acul nu mai tremură într-un singur loc.